Surpriza pe care a constituit-o alegerea lui Călin Georgescu în primul tur al alegerilor prezidențiale nu a fost anticipată de nimeni, nici de sondaje, nici de exit poll-uri, nici de partide, nici de mass-media, nici…
Scenariile care apar în spațiul public acum sunt cel puțin antagonice, ba că e omul rușilor, ba că e omul providențial, de care poporul român avea o nevoie acută, ca răspuns la dezamăgirea creată de clasa politică. Unii sunt extrem de îngrijorați, unii se simt ușurați, după ce au refulat în cabina de vot, cu ștampila pe buletin.
Cum a reușit Călin Georgescu să treacă “pe sub radarul” partidelor și al sociologilor și, cu toate acestea, să câștige încrederea a mai bine de două milioane de români?
Despre fenomenul apariției și evoluției acestuia în cursa electorală nici nu se poate spune că “e de manual”, pentru că, în această speță, manualele e clar că au nevoie de un update. România nu s-a mai confruntat cu o astfel de situație: e pentru prima dată în ultimii treizeci și ceva de ani când mastodontul PSD nu are candidat în turul doi al alegerilor prezidențiale (nu că ar fi câștigat dacă l-ar fi avut. Nu a făcut-o nici în celelalte dăți), e pentru prima dată când un candidat pe care toate sondajele de opinie îl plasau indiscutabil pe primul loc ajunge pe locul trei, e pentru prima dată când un independent intră în cursa pentru președinție de pe locul unu, e pentru prima dată când rețelele sociale bat televiziunile, e pentru prima dată când un candidat necunoscut și inexistent în campania electorală tradițională iese pe primul loc ș.a.m.d.
Cum s-a ajuns aici? Marea vină o poartă clasa politică. Lehamitea oamenilor față de eternele: – promisiuni (rămase doar la acest stadiu), discrepanța flagrantă între discursul politicianist din campanii electorale și cel de după, când se văd cu sacii în căruță; – aroganțe: “am făcut o aroganță cu fiul meu” (Ciolacu), “românii au plecat afară pentru că nu au calificare” (Ciolacu); – incultură/perle: “apa te răcorește” (Ciucă), “din ce parte trecem Carpații” (Ciolacu), “cre`că, cre`că, cre`că” sau “trebie” (Ciolacu).
Alte motive, din aceeași gamă: lehamitea față de Klaus Iohannis. E posibil ca poporul sătul de partide să fi vrut să se ralieze în spatele lui Georgescu și să devină partidul acestuia; impotența partidelor politice de a găsi candidați cu profil de prezidențiabil; inexistența unei opoziții reale și constructive; încrederea prea mare a partidelor PNL și PSD că activul de partid este suficient pentru a le propulsa candidații în turul doi; atacurile între ei și lipsa soluțiilor clare la problemele românilor; viața în bula de politician, fără a mai avea contact direct cu strada; la PSD, în mod special, aroganța și siguranța că sunt câștigători de drept.
Sunt doar câteva motive pentru care România experimentează acum o premieră. Dacă politicienii au înțeles ceva din ce s-a întâmplat duminică și dacă își vor readapta mesajul către cetățeni, rămâne de văzut. Urmează, însă, încă o zi de duminică în care oamenii își vor transmite mesajul lor.
