Când dorul cumplit mă ajungea fără să găsesc în jur nicio vorbă de alint, ascultam noaptea cea cu acorduri prelungi. Atunci mă puneam în carul cu fân și stelele cerului îmi țineau companie, cernând peste mine lacrimi de sânge.

Miezul nopții mă găsea căutând privirea lui Dumnezeu, care, așa cum am mai spus-o într-o altă carte, nu înțelegeam de ce era întoarsă de la mine.

Și atunci, flămând de iubire fiind, am început să aștern pe hârtie cântecul greierilor, susurul apelor, freamătul codrilor din copilăria târzie, până ce peste gândurile mele rătăcite departe se lăsa o liniște sfântă. 

-Mihăiță, tu nu mai intri în casă să te culci? E unu noaptea, mă strigau ai mei.

Nu răspundeam. Trăiam cu trupul bolnav și aripile frânte, dar colorate în curcubeul tăcut al nopții. Un dulce fior îmi pătrundea în inimă și încet-încet cădeam într-un somn de argint.

Mihail TĂNASE

Despre autor