În fiecare iarnă mama îmi împletea la andrele un „ilic”… Un fel de pulovăr fără mâneci, împletit din diferite culori de ață, cu diferite modele, pe care îl îmbrăcam de Paște. Iarna nu prea era de treabă pe afară. Ieșea doar seara să potolească orătăniile. Așa că sta la gura sobei și eu lângă ea, cu cartea în mână, citind la povești. Uneori mai veneau la noi două vecine: Ghița și tușa Floarea. Atunci, depănând la amintiri, împleteau la ciorapi și la te miri ce până seara.

-Vreau să-mi faci și mie în piept pe ilic un trandafir roșu, cum are Costel, i-am zis mamei într-o zi în timp ce croșeta.

-Păi ilicul lui Costel este cumpărat… Nu este lucrat la andrele. Uite, îți fac cu „șerpi” în  diferite culori. Eu nu știu să lucrez modelul ăla. Este o mașină de croșetat care lucrează așa ceva.

-Nu mai vreau cu „șerpi”… M-am săturat de atâția „șerpi”. În fiecare an îmi faci ilic numai cu „șerpi”, de am început să-i visez… Să știi că la Paște nici nu mă îmbrac în el… Îl faci degeaba,  m-am încăpățânat eu.

Mama a lăsat ușor lucrul din mână și a început să plângă. Atunci mi-am dat seama de gafa pe care o făcusem, de a nu fi recunoscător pentru puținul pe care mi-l putea oferi familia mea… Vedeam neajunsurile în fiecare zi și o tot întrebam pe mama de ce noi nu avem aia, de ce nu avem ailaltă ca vecinii noștri.

-Dacă vrea Dumnezeu, o să avem și noi într-o zi… Când o lua taică-tu banii o să ne luăm și noi, promitea mama. Și de cele mai multe ori așa se întâmpla. Din micuțul salariu al tatălui meu cumpăra acel lucru pe care îl văzusem la vreun vecin și pe care mi-l doream.

-Am zis să ai și tu ceva nou să îmbraci de Paște… Că așa se face de Paște, trebuie să îmbraci un lucru nou… Dar dacă nu vrei, uite, nu-l mai împletesc. Mă apuc să-i fac lui taică-tu ciorapi că îi degeră picioarele prin pădure pe gerurile astea. Și până la Paști oi avea eu drum la Turnu și îți cumpăr ilic cu trandafir pe piept, așa cum are Costel, mi-a zis mama încet.

Rușinat și cu durere o priveam ca pe un Templu înlăuntrul căruia sufletul meu îngenunchiat dorea să ceară iertare. Doream iertarea și mângâierile palmelor ei calde, ce nu o  dată îmi alinaseră durerea, dar nu știam cum să le obțin…

-Atunci să-mi faci „șerpii” cu ață roșie… Cu roșu nu am avut niciodată, am încercat eu să o dreg.

Mama m-a privit și cu zâmbetul blând a ridicat andrelele și a început să împletească din nou la ilic. Eram fericit că nu era supărată pe mine. Până seara nu am mai ridicat ochii din carte de teamă să nu mai spun vreo prostie și să o supăr din nou…

Pe pajişti molcome

să dorm.

Liniştea nopţii

să-mi fie rugăciunii

chilie.

În dulcele somn…

Mâna mamei pe frunte,

un vis cu tâmple cărunte,

îmi şopteşte să dorm.

Dorm…

Mihail TĂNASE

Despre autor