„Ai, n-ai, dai!”, aceasta este soarta românului.

Grea soartă are, dusă aproape de imposibil. Prețuri mari astăzi, iar mâine și mai mari. Unele astronomice.

Că așa îi este dat românului, să facă ochii mari (când citește vreo factură sau este în magazin, în fața vreunui raft cu produse), să vadă și să nu-i vină a crede că este posibilă o asemea sumă pe care trebuie s-o dea.

Cu ochii mari (cu lacrimi uneori, cu furie tot timpul!) și triști, românul duce mâna la buzunar, scoate portofelul (la fel de „subțire”, căci veniturile sunt aceleași!) și… plătește!

N-are ce face, plătește din ce are, iar când nu are, se împrumută, amână ce suportă a fi amânat, face „slalom” printre plăți, asta face românul!

Energia electrică scumpă, gazele la fel, produsele esențiale la prețuri fantastice, impozite mărite, iată prezentul nostru dureros, vai de noi!

Biruri și iar biruri, în forme noi, moderne, care dau bătăi de cap (și de inimă!) pe măsură, iată îndatoririle noastre care ne mănâncă zilele!

Drepturi nu avem. Există doar dreptul de plată, adică să dăm și ce nu avem, să contribuim la bugetul de stat.

Ca și cum statului îi pasă de noi, iar noi, recunoscători, trebuie să ne revanșăm!

În țara noastră, în care ne ambiționăm să rămânen și să muncim (unii dintre noi chiar s-o iubim!), suntem „cocoșați” de birurile pe care trebuie să le plătim!

Căci le-or numi guvernanții, mai modern, „taxe și impozite”, dar tot biruri sunt, cele care, de-a lungul veacurilor, aduceau românii în starea de robie, datori vânduți, fără drepturi și cu o poală de obligații.

Cu banii pe care mai mult nu-i au decât îi au, românii TREBUIE să plătească. Din ce în ce mai mult. Pentru alimente, pentru gaze, pentru electricitate. De haine nu mai vorbim, că s-au învățat să le folosească la maximum pe cele vechi. Și urmează impozitul pe mijloacele de transport, pe clădiri, pe terenuri… Tot mai mari și acestea, că, deh!, suntem datori să-i plătim statului! Ai agonisit ceva, plătești, c-așa e legea! Plătești că ai, dar și când nu ai, tot plătești!

Dar legile acestea, cărora trebuie să ne supunem, când vor fi făcute și în favoarea noastră? Să simțim și noi că trăim, că avem și noi drepturi!

Ne-au transformat mai marii țării, încetul cu încetul (sau… pas cu pas, pentru a folosi o expresie la modă!) în niște roboți, datori mereu statului, care este… un bancomat care încasează neîntrerupt.

Avem nenumărate obligații, nedrepte și inechitabile, chiar insuportabile.

Suntem un popor de platnici, forțați să contribuim la bugetul de stat, în detrimentul propriului buget.

Care „buget propriu”? Datorii proprii, mai bine spus, asta avem.

Românul știe (sau află!) că are de plată! Mereu mai mult trebuie să dea, că are, că n-are, dă tot mai mult, pentru că nimănui nu-i pasă de el.

Spuneam în urmă cu ceva vreme că mai rău era pe vremea lui Caragea, că se plătea bir pentru fumărit. Ei bine, am întrecut și vremurile acelea, când se numărau coșurile caselor. Acum plătim taxe pentru noxe, plătim certificate verzi… Alte denumiri, același bir!

Sărăcit popor român, ce vremuri trăiești!

Cornelia RĂDULESCU