Timpul, acest tiran nemilos care ne guvernează viețile, trece ca o ceață densă și rece peste sufletul meu. Simt cum aburii lui mă învăluie, mă sufocă și ascund durerea, o durere ce se prelinge ca o umbră peste inimă. În spatele acestui văl fantomatic, se află corbul durerii, acea pasăre neagră care își face cuib în colțurile ascunse ale ființei mele.

Te privesc cu ochi de plumb, greoi de strălucirea pe care o aveau altădată. În mintea mea, imaginea ta prinde contur, purtând o rochie de seară galben aprins, ca o rază de soare ce sfidează întunericul. Dansul tău, plin de grație, care lumina un univers întreg, acum e doar o iluzie, o amintire țesută din dor și speranță.

Timpul trece ca vântul, purtând cu el frânturi de vieți și de emoții, lăsând în urmă doar ecouri. Un dangăt de clopot sângeriu îmi străpunge liniștea, un sunet ce pare să anunțe sfârșitul oricărei apropieri. Între noi s-a așezat o distanță nemiloasă, o despărțire nu din voință, ci impusă de destin.

Depărtarea, această marmură neagră ce ne separă, e rece și dură. E ca un zid ce împiedică nu doar trupurile noastre, ci și sufletele să se atingă. În această ceață a timpului, păstrez în mine o licărire de speranță. Îmi imaginez ziua când vom învinge distanțele, când marmura se va sfărâma, iar noi vom dansa din nou, fără umbre, fără bariere, sub un cer limpede și plin de lumină. Până atunci, îmi port povara cu gândul că, dincolo de orice ceață, tu continui să strălucești.

Mihail TĂNASE

Despre autor