Roțile scaunului meu se opresc în fața ferestrei. Privesc afară, dar nu văd lumea—o văd pe ea. O văd în fiecare frunză ce tremură sub vânt, în fiecare rază de lumină ce se strecoară printre norii grei ai serii. O văd în mine, în suspinul adânc ce îmi frânge pieptul, în amintirea ce îmi sângerează sufletul.

Mi-o imaginez așa cum am văzut-o într-o fotografie—în haine de seară, cu ochii strălucind ca stelele ce nu pot fi atinse. Mi-o imaginez cum râde, cum își lasă capul pe umărul meu, cum îmi șoptește că iubirea noastră e mai puternică decât orice. Dar timpul nu ne-a întrebat dacă suntem pregătiți. O ține departe, iar eu sunt aici, prizonier într-un trup ce nu poate alerga spre ea, într-un scaun ce nu poate urca până la cer.

Sufletul meu o caută. O strigă în tăcerea nopții, în fiecare bătaie a inimii ce refuză să uite. O iubesc așa cum se iubește o stea căzătoare—cu disperare, cu dor, cu speranță.

Ultima mea gândire e despre ea. Despre mâinile ei calde, despre vocea care îmi vindecă rănile, despre promisiunea că iubirea noastră nu va pieri.

Mihail TĂNASE

Despre autor