Mergeam prin pădurea întunecată, căutând un refugiu. Crengile ascuțite, ca niște gheare ale nopții, îmi scrijeleau sufletul, lăsând urme adânci, până când sângele meu era adulmecat de jivinele cu ochi de scântei. Ele se ascundeau în tufișuri, și mă priveau cu o curiozitate sălbatică, în timp ce drumul se îngusta, transformându-se într-o potecă îngustă, aproape invizibilă.

Frunzele uscate trosneau sub roțile scaunului cu rotile, un sunet care răsuna în întunericul dens, în timp ce mă îndreptam speriat către un destin necunoscut.

Oriunde ar fi fost acel loc, simțeam că mă îndepărtez de lumea pe care o știam. În ceafă, simțeam răceala morții care mă urmărea, o prezență constantă care îmi amintea de fragilitatea propriei existențe.

Încercam să mă eliberez din ghimpii care mă țineau captiv, să mă ghidez după stele, dar ochii îmi erau acoperiți de iarba înaltă care se întindea până la cer. Strigam după ajutor, dar ecoul se întorcea în mine, ca un bumerang ucigaș, lăsându-mă să mă confrunt singur cu temerile mele.

Ochii de scântei se apropiau, îmi pătrundeau până în creier, și simțeam cum inima îmi zvâcnea cu putere. Dar, într-un moment de liniște neașteptată, totul s-a oprit. Se făcuse dimineață, iar primele raze de soare începeau să pătrundă prin coroana copacilor, promițând o nouă zi, și inevitabil o nouă luptă.

Mihail TĂNASE

Despre autor