Tăcut, am învățat să zămislesc zei din h
ârtie creând lumi noi cu fiecare pliu. În atelierul meu, unde timpul pare să stea în loc, sunt singur – absolut singur cu gândurile mele, cu ecoul propriei mele respirații, singură companie…
Versul meu este ca o piatră însetată a unei fântânii părăsite, așteptând să fie umplută cu inspirație, să curgă din nou cu idei și emoții care să hrănească sufletele însetate de frumos. Așa cum fântâna așteaptă ploaia, eu aștept muza să-mi viziteze spiritul…
Din atelierul meu privesc vântul, îl privesc cum dansează printre frunzele copacilor, cum mângâie fața pământului, cum se joacă cu firele de iarbă. Îl privesc tăcut, înțelegând că el poartă cu sine povești din locuri îndepărtate, șoapte ale lumii pe care doar el le poate auzi…
Înfrânt de propriile îndoieli, mă simt asemeni ploii alungate de senin – dispărută înainte de a putea să-și lase amprenta pe pământ. Dar, chiar și în aceste momente, știu că după fiecare furtună vine o vreme senină, și că fiecare picătură de ploaie, fiecare rafală de vânt, este parte dintr-un ciclu mai mare, dintr-o poveste mai vastă…
Așa cum vântul și ploaia sunt esențiale pentru viață, așa sunt și visele și cuvintele pentru suflet. Ele sunt cele care ne hrănesc imaginația, care ne împing să explorăm noi orizonturi, să zămislim noi zei din hârtie, să creăm noi versuri care să răsune în fântânile părăsite ale inimilor noastre…
Mihail TĂNASE
Despre autor
